Noi, tinerii, avem pasiunea pentru schimbare. Suntem visători, credem că putem schimba lumea şi după ce terminăm cu ea, vom schimba şi universul. Vom revoluţiona tot ce atingem.
Ajungem pe la vreo 25 de ani, cu aceaşi pasiune arzătoare. Apare o soţie/soţ şi poate şi un copil. Pasiunea nu dispare încă. O avem undeva ascunsă, dar amânăm să facem ceva.
Pe la 30 de ani, încercăm să găsim direcţia pe care ar trebui să o avem în familie. Pasiunea se stinge. Avem nevoie de bani. Facem multe compromisuri pentru binele familiei.
Pe la 35 de ani, apare raţiunea. Vedem viaţa cu alţi ochi. Privim în trecut şi vedem greşelile pe care le-am făcut în tinereţe. Râdem de naivitatea cu care acţionam.
Pe la 50 de ani, începem să criticăm pe cei tineri. Privim lucrurile doar din perspectiva unui om care a fost toată viaţa înţelept, care a luat toate deciziile cu raţionalment. Începem să uităm de tinereţe şi pasiune, dar păstrăm amintirile pe care le-am iubit mai mult.
La 80 de ani, ne privim în oglindă. Vedem în copii şi nepoţi aceaşi pasiunea pentru schimbare. Schimbarea pe care am fi putut să o facem noi. Retrăim cu ei anii copilăriei şi tinereţii. Ne aducem aminte de lucrurile simple, dar care ne-au făcut copilăria şi tinereţea frumoasă. Plângem de timpul pierdut. Plângem că am pierdut şansa de a face o diferenţă.
Și când mă gândesc că exista o perioadă… în care scriam despre aceleași lucruri. Dar timpul a trecut și parcă blocurile gri m-au transformat… mi-au tăiat din aripi…
Cum facem să ne menținem pasiunea? Cum valorificam șansa de a face o diferență?
Eu nu vreau să ajung așa…